I wanna sleep like happy people do

It's been a long time since I last wrote something.
A lot has changed in the world, in my world. I changed, yet people seem not to see it. I am bigger, not in weight, just me. I live more and feel more and think more. And that means I cry a lot more. I cry because I'm happy or because I'm sad, and these things didn't make me cry before, but because I'm so much more I get happier and sadder... and cry. And when I rest my eye those tears still linger on like a mad dream that never ends and it hurts. It hurts like a burn inside my chest and i feel the needles spinning in my stomach and sometimes it's just a slight sensation but sometimes, sometimes its so much... that I cry again. I cry because I cry and when I sleep there is no rest, for in my sleep too I am more, I am so much more than I have ever been and I feel so much more than I had thought I could feel.
Then comes the being tired.
Growing up has not been the fun experience I had imagined. Challenges face me every which way and although I have so much, I have everything, I do not own the things I have and for that reason I find it so hard to appreciate them. Is my life my own if someone else pays for my home and my food and cares for me when I am sick or sad? I can't appreciate the carrot i never watered, never picked out of the ground myself, and even if I try and remember, how much do I really understand the process?
And then I complain, and complaining makes things worse and I wish I never complained again, I wish this was the last piece of cheap, disgusting row of dissatisfaction. And yet it is not, nor will it ever be. I will most likely complain on my death bed. And should my last thought on this world not start with "I wish.." or "If only.." I might just die a happy man.
Yet death is so far away. Somehow I find myself slightly wishing it sometimes. Somehow when I feel cold and ashamed and I hide under my pillow pretending to be asleep, even if there's no one watching, I need to pretend, I need to fool myself. But I don't sleep, I wanna cry again and I can't, and instead, to be able to kill that nasty feeling inside me, I find myself having a flash thought of death.

I will not kill myself, for it cannot bring satisfaction. Instead, I will sleep. One day, I know I will. And while some people dream of conquering the world, with art, music or war, while other dream of simple lives as doctors, teachers or bankers with families, let them sleep in peace. I dream of sleeping, and even if I need to be a doctor, lawyer or salesman, or even if I need to save the world from destruction, I will do whatever it takes to sleep. Sleep like a baby, for a baby does not know ownership, he does not care what day it is, he only knows how to cry. And when he cries he gets fed, and he cries again and gets changed and sometimes he even cries himself to sleep, yet sleeps a deep resting sleep that I can't feel any more. I've learned what I am and what I own and I want to own myself, and when I cry, I need to feed myself. I might have to starve for a while, but all of us need some sort of motivation.
I can't push myself, only others can. How would one reach behind his back and push? I don't want to be pushed anyway. Instead I choose to dive into the unknown. I'll jump over the ridge into whatever is out there and the fear and pain and panic will settle and I will fight with all my might and if I make it I will come out a new man. Stronger, smarter. And I will no longer need pushing. No one will be able to push me.
And that's how people grow up. Pain is pain and joy is joy and all our brains work the same. Even if other people experience better or worse things than me, they cannot feel more or less. Feeling is feeling and that's it. This is the only comfort I allow myself. I am not alone, and like animals, we need to gather in packs, if we are going to survive the experience of growing up. I will sleep. I will sleep. I will sleep. What blessing to wake up when you can sleep. I. WILL. SLEEP!

opoezie

I'm sorry, I wanted to play,
This game of love as they would say.
And sorry that I had to cheat,
For broken hearts can't stand defeat.

You're water. But you grind my soul like sand.
I bleed all trace of life, until i'm just an Oasis in the open land.

So pure, so true; you're an Oasis too.
But there's no way to get to you.

cu dedicatie pentru "nu conteaza"

Vă urez un plăcut stat la coadă.

Am fost mereu de părere că sunt probleme clare cu stilul de viata actual, şi cu precădere cu faptul că trăim în oraşe suprapopulate. Dar mi-a fost mereu greu să localizez care este exact problema. Greşeala mea a stat în faptul că eu analizam mediul, ignorând cu neruşinare universalitatea relativităţii. Ruşine mie, cum de am îndrăznit să judec un lucru de sine stătător. Ziceam că oraşul e suprapopulat şi că sunt prea multi stimuli, dar alţii spuneau că în natură sunt şi mai mulţi stimuli şi că e mult mai multă viaţă. Dacă e adevărat sau nu, e complet irelevant. Ceea ce este relevant este că omul a stăpânit natura. Sigur că sunt tot felul de “Gică Contra” care o sa zică că dom’le la polu’ nord nu locuieşte nimeni, nici pe fundu’ oceanului, şi că din când în când îl mai papă pe unu' ursul. Dar am cucerit elementele, am cucerit în primul rând materia vie din jurul nostru, plantele şi animalele, pe care le-am făcut să lucreze în folosul nostru. Nu reuşim să facem acelaşi lucru şi în mediul urban pentru că suntem înconjuraţi de noi înşine, şi nu ai cum să fi centrul universului, aşa cum omul a fost atâtea mii de ani. Treptat ne-am înconjurat pe unii cu alţii şi am ajuns să ne duelăm în orgolii. Când stăteam ca un pulsar striviti sub propria mândrie emanând un nesfarşit rânjet spiritual până în cele mai adânci colţuri ale universului, atunci era bine. Acum ne dăm seama că nu există suficient orgoliu/m2 ca să ajungă la toată lumea. Poate că o sa fim fericiţi, dar pană când nu o să ajungem să trăim împreună ca un tot, va trebui să ne mulţumim cu puţin. Oamenii în oraşe sau gândurile în cap, suprapopularea e clar o boală incurabilă ce duce la o moarte lentă şi dureroasă.

dilema oarecum valceana

Aşadar... doamnelor şi domnilor, am oroarea să vă prezint Pâinea Boromir.

Ca să fiu scurt: miroase a clor, un semn clar al calităţii ridicate din robinet, probabil datorită sursei de apă proaspătă Bradişor care nici pană astăzi nu am înţeles de ce nu este folosită; are gust de naftalină, avantajul fiind că nu se umple coca de molii; coaja este mai elastică decât Orbit.

Ah, şi era să uit, mucegăieşte suspect de uşor pentru o pâine cu E-uri.

Acum că mă gandesc, e aşa de pufoasă că trebuie mancată cu margarină, întinderea untului fiind doar o fantezie nebună în asemenea condiţii.

Să trecem şi la dilemă: de ce se mai vinde? E ea chiar aşa de ieftină faţă de toate celelalte branduri? O asemenea monstrozitate cum doar o societate împinsă artificial spre profituri absurde poate crea mă pune pe gânduri. Dilema2: să cheltui mai mult să mănanc sănătos acum, sau să dau bani pe mai multe medicamente la bătrâneţe?

Adevărul e că nimeni nu-mi poate garanta că ajung la bătrâneţe. Dar Boromir îmi poate garanta o pâine ieftină şi proastă, şi promite s-o livreze zilnic.

poetry++

I do not like what's in my head.
I lay here... the grass is my bed.
I do not rest, nor tears I shed.
I hate myself. I feel so sad.

The colour blue, it rhymes with you.
The more I think, the more i do.
The things this notebook follows through.
The name, the song, the feeling blue.

So quiet whispers wind to me.
So is he cold, won't let me be.
So he insists that I should see.
So is the world, so I need "we".

gandul din tren

am fost intrebat astazi pe ce data am inceput excursia in stockholm, si cand am raspuns 28 am realizat ca e data de azi, si deci s-a implinit o luna. nu pot spune ca am celebrat cu mare fast, dar am avut o experienta placuta in barcelona. in intervalul de 5 ore dintre trenuri, pentru ca asta faceam in barcelona, schimbam trenuri am hotarat sa ma plimb. plimbarea s-a incheiat intr-un parc de langa gara unde am stat pe iarba la soare printre multi alti oameni, citind o carte. dupa ce am stat acolo imersat o jumatate de ora am realizat ca fantezia imaginara a cartii e noua mea lume, si ca realitatea nu mai conta. m-am uitat in jur, si gandindu-ma unde sunt imi venea sa zic simplu: nicaieri. lumea era mica, si astazi ea s-a micsorat si mai mult, pentru ca daca ieri imi ziceam ca nu sunt cetatean al unei tari ci al acestei lumi, acum aceasta lume este nicaieri.

scris la 28 aprilie

lungul drum meditativ

e drept ca am luat o lunga pauza de la a mai completa randuri in blogul asta de cand am descoperit cum se fac albumele foto pe facebook. dar un set de poze nu e suficient pentru a crea o amintire, iar stilul meu narativo-filozofico-bulshito nu imi vine sa il public pe facebook. sa zicem ca e pentru tine, cititorul interesat.

si acum ca te-ai umflat in pene de asemenea dedicatie superba, here are some facts:

berlinul e moca. poate am exagerat putin, dar la ce preturi sunt acolo, tind sa cred ca se lucreaza la un aparat de pus covrigi in cozi. am avut o zi ploioasa in care am parcurs aproape 30 km la pas, si sunt mandru de aceasta realizare. sunt cam dezamagit de vizibilitatea artistilor (ca se zice ca ar fi multi) dar am sa dau vina pe timpul scurt si pe ploaie. dar concluzia e ca mi-a placut suficient incat sa-mi doresc sa incerc sa traiesc acolo... candva. localnicii se plang de clima, dar nu le poti avea pe toate.

de acolo am incalecat pe rucsac si am zburat cu trenul la paris.

ce sa zic, e tot ce vezi la TV (o rara ocazie cand acesta nu ne-a mintit), dar am avut ambitia sa caut si putin peste zona turistica. am gasit locuri superbe, si probabil cel mai misto bar in care am intrat vreodata. bine, nu este barul asta misto pt toata lumea, dar eu sunt incantat ca am vazut ceva care este exact pe gustul meu. mai putin la pret, parisul este ultra mega scump. 7 euro o bere!!! una normala. poti opta pentru varianta bere pt copii la jumatate din pret, si e asa de multa incat poti imbata o marmota.

acum sunt in malaga de cateva zile, si faptul ca petrec mai mult de 2-3 nopti aici e foarte frumos, pentru ca am ocazia sa descopar mai mult. am si filozofat, iata rezultatul:

reteta pentru fericire in 3 pasi simpli: trebuie locul care trebuie, trebuie tu sa fi cine trebuie, si terbuie sa fi cu cine trebuie.

dar o sa las loc pentru elaborat intr-un alt post.

mi-e dor de voi si de commenturile voastre, cititorii mei misteriosi.

gata cu sentimentalismul. kisses :D bye bye