critică constructivă?

Mă găsesc privind oamennii din troleu şi analizând felul în care se îmbracă. Unii mi se pare că se îmbracă frumos, pe când alţii mi se par dezgustători. M-a frământat mereu întrebarea, de ce am eu opiniile astea?

Într-o vreme mă credeam imparţial şi ziceam că sunt capabil să admir ceva nu pentru că e pe gustul meu, ci doar din existenţa unor proporţii, asortări sau a unui concept central. Acum mă gândesc că am pierdut esenţialul, şi anume că hainele nu au la baza un rol vizual, ci unul practic (mă refer aici că sa nu ţi se facă frig).

Din rolul principal al hainelor, au apărut derivaţii, către exprimări estetice, de personalitate sau de statut. Nimeni astăzi nu se îmbracă cu ce îi pică în mână, ci îşi alege ceva după aceşti parametrii.

Astfel, aşa zisa hidoşenie neagră lucioasă cu inele cromate sclipicioase şi franjuri dracu ştie unde, vrea doar să copieze statutul altei muieri cu un articol vestimentar similar.

Mă găsesc din ce în ce mai des trăgând spre concluzia unui profesor care prefer să nu-l numesc (că îmi creşte traficu de pică sit-ul), şi anume că frumuseţea este desfătare senină, care mai exact spune ca habar n-avem ce este, dar pare să existe. Şi cum o astfel de apreciere numai imparţială nu e, concluzia mea e că toată lumea se îmbracă frumos.

Probleme am la teorie vs. practică. Cu tot procesul astă de gândire pisându-mi capul, tot urât mi se pare. Fir-ar ea de desfătare, că fără ea nu se poate.

p.s.: mulţumiri speciale Augustin Ioan, existenţa ta dă diversitate vieţilor noastre infime.